Teatrul Jean Bart din Tulcea face „Angajare de clovn“ la „Hotel Mimoza“

afis jean bart — Tulcenii sunt așteptați la două piese de teatru

În săptămâna 19 – 25 februarie, Teatrul „Jean Bart“ va pune în scenă două piese în sala mică și respectiv sala mare. Programul este următorul:

Pe 22 februarie, începând cu ora 19.00 se joacă piesa „Angajare de clovn“, în sala mică

Distribuția:

Filippo – Costel Zamfir I Peppino – Nelu Serghei I Nicollo – Mihai Gălățan I Ultimul clovn – Ionel Durbală

Regia: Aurel PALADE
Coregrafia: Oana-Lavinia PISAROGLU
Scenografia: Elena COZLOVSCHI
Asistent scenografie: Elena ORBOCEA
Aranjamentul muzical: Alexandru NEȘ

Articol de Mihai GĂLĂȚAN

Piesa a fost scrisă în 1986, înainte de plecarea dramaturgului din România. În 1991 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 1990.

Nicollo, Filippo si Peppino sunt trei clovni (în vârstă, în textul original) care se regăsesc în fața unui anunț de angajare. Ei sunt gata să dea totul pentru ultimul truc peste care poate cădea cea din urmă cortină. Însă amintirea gloriei trecute transformă lumea întreagă într-o feerie, într-un decor suprarealist.

“Poate am scris o piesă care va rezista în istoria literaturii române, e ultima piesă pe care am scris-o în România, eram obosit, nu mai voiam să scriu nici teatru. Este o piesă realistă din punctul meu de vedere, sunt nişte oameni vii care se întâlnesc şi discută, iar faptul că după 20 de ani emoţionează, îmi dă speranţă că poate nu mi-am irosit viaţa în scris.”- Matei Vișniec

Regizorul Aurel Palade, un nume cunoscut tulcenilor încă din anul 2008, de când a montat pe scena TJB spectacolul ,,Steaua fără nume”, a absolvit Facultatea de Regie-Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Alexa Visarion, un master în regia spectacolului contemporan, iar în prezent este doctorand în cadrul aceleiași instituții. Unul din criticii de teatru români, poreclit de revista Yorik ,,Criticul care pârjolește tot”, cunoscut pentru cronicile sale tăioase, a scris că: ,,Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut, pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.” și că ,,Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare (…) este o mare bucurie pentru orice spectator.”

Montarea de față vine cu o nouă viziune asupra situațiilor scenice propuse de textul marelui dramaturg român. Cu toate acestea, coloana vertebrală a construcției dramatice rămâne neschimbată. Totul este viu și alert. Partiturile generoase, ofertante, sunt susținute de către actori cu energie și implicare, aceștia realizând personaje complexe și, sperăm noi, memorabile.

Pe 24 februarie, de la ora 19.00, piesa „Hotel Mimoza“ se joacă în sala mare

Distribuția:

Scenografia: Elena COZLOVSCHI

Asistent scenografie: Elena ORBOCEA

Regia Aurel PALADE

Nu deranjaţi!… Se… improvizează…!

Piesa „Hotel Mimoza”, a lui Pierre Chesnot

Articol de Petru ȚINCOCA

Într-o aşezare costieră plasată paradisiac între Nisa şi Monte – Carlo, un bărbat şi o femeie se iubesc. E un cuplu extramarital obişnuit cu asemenea episoade de amor liniştit, maritim. Bărbatul mizează pe depărtarea soţiei, femeia – pe stricteţea programului cazon al soţului, îmbarcat pe un submarin cu rute mereu secrete. Fără nicio apăsare morală, cei doi infideli gândesc, lipsiţi de adâncime, că nu e urât ceea ce fac, de vreme ce nu fac… rău nimănui. Iar adulterul nu se face aşa, haotic, ci „organizat”, în pas cu descoperirile ştiinţei şi în armonie cu regulile unei arte.

Autorul Pierre Chesnot n-a fost străbătut de intenţia să transforme publicul în vreun complet de judecată etică. De la cap pân’ la coadă, „Hotel Mimoza” (sau „Încurcături la Mimoza”, sau „Pensiune completă”) e povestea unei aglomerări de încurcături din ce în ce mai… complicată, derivând accelerat una dintr-alta (un merit regizoral este că piesa este jucată dintr-una, fără pauză; am citit despre alte puneri în scenă, cu trei acte, unde spectatorii plictisiţi au apreciat numai partea a treia).

Complicaţii poznaşe prin alcovuri. Căci absolut totul în piesă e relativ la sex. Iar chipeşul Jean François – jucat foarte nimerit de Cristi Naum într-o mare rol de cuceritor irezistibil, personajul are o reţetă în care tonul dominant e cinismul senzual – e un geniu al improvizaţiei şi încropeşte mici scenarii ce, pe măsura trecerii timpului, vor alcătui, în ciuda nuanţelor stridente şi singulare, un tablou coerent. Vorba lui: bunul gust e ca talentul – îl ai sau nu-l ai…
Aduse parcă de briza indiferentă la destin, figuri după figuri intră în agitaţie participativă. Cuplurile – cele mai multe „ilegitime” – sunt forţate să iasă cu bine dintr-o conjunctură unde numitorul comun pare să fie disperarea. Cea a adulterului, cea a abandonului, cea a nesiguranţei, cea a lipsei pasagere de virilitate, cea a penuriei de clienţi.

Cum nu e loc pentru rezolvări precise, limpezi, regizorul Jean François, individ cu harul „prospecţiei” şi cu simţ aparte al provizoriului, le găseşte tuturor roluri în ceea ce ar trebui să fie un scenariu înfiripat. Iar „platoul” este înălţat în livingul unei viluţe domestice, nefericirile petrecându-se, pe perechi, prin aşternuturi care nu sunt prinse-n cadru. Desigur că nici numele locuinţei nu este întâmplător, delicata mimoză având proprietăţi… retractile. În contrast cu destrăbălarea în formă continuată, cu amantlâcul pe scară extinsă.
Aşa – zisul „Hotel Mimoza”, localizat – pentru brutalitatea opoziţiei – pe strada Virtuţii, nr. 69, adăposteşte în desfăşurare alertă supărări trupeşti ocazionale. Jean François are însă nevoie de finanţare pentru film şi se va arăta un geniu al ieşirilor la liman. S-a dus liniştea şansonetei de început…

Un atu considerabil pentru această propunere de adaptare a piesei a fost că regizorul Aurel Palade cunoaşte cu de-amănuntul, ca să spunem aşa, potenţialul actorilor tulceni. După atâtea şi atâtea puneri în scenă (nu degeaba managerul Ionuţ – Paul Ştefan şi trupa îl numesc cu deferenţă „regizorul de casă” al Teatrului „Jean Bart”), Palade ştie ce resurse actoriceşti sunt aşezate la ce orizonturi în fiecare component al trupei tulcene. Prin aceasta nu bagatelizăm nicicum procesul de repartizare a rolurilor; afirmăm că acesta a fost uşurat în mod agreabil de lucrul îndelungat împreună, fapt oglindit măiastru în produsul finit. Ibovnicii speră-n plăceri convulsive consumate prin „odăile” pretinsului „Hotel Mimoza”, dar un Legris vine să încheie (cu sine) alte conturi; mâna lui Aurel Palade se simte aici, regizorul îmbinând în talentatul Emi Cristoiu o alură de criminal cu o sensibilitate extrem depresivă – ca o comparaţie, Legris este un fioros gâde care priveşte cu duioşie zborul unui fluture colorat. Efectul de scenă: hohote în cascadă.

Perechea lui Jean François este amanta Magali. Diafană, aproape imponderabil de fină, Aida Economu are o voinţă robustă invers proporţională cu fragilitatea sa corporală, o minte ascuţită şi pragmatică, fler îmbunătăţit de pasiunea ei pentru iubit. Ea va fi cea care va trebui să scutească lumea de confuzii şi să salveze aparenţe hoteliere punând prosoape curate prin eşafodajul minciunii şi patentând meniuri nemaivăzut prin restaurante. Ea face credibile invenţii precum tariful de 50 de €/noapte, ca să nu mai vorbim de o chirie de 1.000 de €/noapte!

În contrapondere cu viciul care se statorniceşte rapid, tinerii logodiţi Heidi şi Hans Muller – jucaţi cu dozată inocenţă, timiditate şi prospeţime de tinerii Simona Pustianu şi Alexandru Medveghi –, aflaţi în epoca lor de neprihănire, sunt din ce în ce mai scandalizaţi de nişte acte pe care mai mult le intuiesc mulţumită candorii şi ajung să degajeze vila (de dragul exactităţii descrierii) „ca doi boxeri care au făcut o rundă-n plus”.

În acest amestec de firi, una dintre faţetele care se lipezesc pe măsură ce piesa creşte este Cécile – Irina Naum are momente de o extraordinară siguranţă de sine, alimentate de o suspiciune izvorâtă din esenţa feminităţii, alternate cu o igenuitate soră cu puerilitatea, anesteziată de farmecele cuceritorului soţ.

Traseele celor douăsprezece personaje se intersectează, fără semnale sonore prealabile, tot mai des, formând ghemuri gordiene îndesate în acelaşi coş. Aici se nimereşte – în interes de serviciu – haioasa, uşuratica Paquerette; la un al doilea rol de damă de consumaţie, Inga Marcu izbuteşte natural să nu fie plicticoasă (ba dimpotrivă!), ferindu-se atât de amprenta rolului precedent (din „Stele în lumina…”), cât mai cu seamă de capcana trivialităţii; primită foarte bine de public, Paquerette îşi fâţâie nurii şi-şi ofertează flagrant vocaţia, stârnind râsete cinstite cu starea ei de nestare, în căutarea unui fericit deznodământ pecuniar pentru care sunt suficiente, în fond, şi interjecţii de bază, fundamentale; Inga Marcu este distractivă, simpatică, plauzibilă şi, în special, cu un „vino-ncoace!” care nu contrariază.

Mai e o pereche (nu cuplu, ci pereche) care contribuie la zăpăceala definitivă: amanţii Nadine Dujardin şi Gérard Blanchard (Gabriela Ciolacu şi, respectiv, Mihai Gălăţanu). Ea, serioasă, atrăgătoare şi muncită de frustrări; el, îngrijorător de serios (peste poate de nostim, aşadar), chinuit de poftă şi pus în gravă dificultate după eşecuri repetate în procurarea izbăvitoarei bucurii erectile; şi tot aşa, între dorinţă şi putirinţă, mişcările lor mătură scena dintr-un pol într-altul, interferându-i cu necazuri externe concomitente.

Nelu Durbală, fugarnic şi-n dublu rol, e ba prada lui Paquerette, ba soţul Marc Dujardin „tradus”; în prima ipostază nu are nevoie de cuvinte, ci de convingătoare mişcare scenică, în a doua e înzestrat cu un instrument… de corecţie.

Ultimii sosiţi, primii… poftiţi! La intrarea pe podea a lui Charles Henri Martigue, sala e prevenită cu totul şi slobozeşte un hohot care, acumulat, trebuia să producă cândva o detensionare. Radu Niculescu a priceput total personajul: impunător, dichisit, care ar fi onorabil dacă nu ar fi încornorat pe faţă; alt personaj „divergent” în care respectul faţă de uniformă este anulat de neghiobie.

Reflexiile tuturor acestor faţete se liniştesc, iar splendoarea mimozelor şi decorul sunt garanţii ale unui elogiu al improvizaţiei. Un scenariu spontan cu actori involuntari.
Pe scena din Tulcea se joacă un spectacol unde se manifestă cinstit, nealterat, comicul de situaţie. La atâta erotism latent, regizarea putea aluneca lesne într-un „ambalaj” comercial; regizorul Aurel Pandele a evitat cu succes parada de trimiteri sexuale. Era contraindicat, căci ar fi vulgarizat. O atare de încâlcire de iţe respingea categoric o abordare frivolă. Regizorul reuşeşte o ambianţă franţuzită, cu impuse accente dramatice, imprimă o iuţeală care sileşte spectatorul la interes neîntrerupt şi opreşte sugestiile sexuale la o limită – verbală şi gestuală – unde semnificaţia este clară, cu mult dincoace de mitocănie.