Orice istorie a creștinismului în țara noastră începe cu Dobrogea de Nord pentru că primele biserici creștine au fost descoperite aici prin săpăturile arheologice, la Tomis, Dinogetia și la Niculițel. În nordul Tulcei, de două mii de ani creștinismul a fost unul din actorii principali pe scena istoriei, iar lăcășele de cult construite aici și oamenii cu har ce le-au organizat au inspirat credință localnicilor din împrejurimi.
Nu este întâmplător că în județul Tulcea funcționează 14 mănăstiri ortodoxe. Trei dintre acestea au devenit celebre, alcătuind așa numitul “Triunghi al Mănăstirilor”. E vorba despre mănăstirile Cocoș, Celic-Dere și Saon.
“Pot spune că suntem binecuvântați. Ne aflăm în triunghiul creștinătății în nordul Dobrogei, format din cele mănăstiri, Cocoș, Saon și Celic Dere. Două dintre ele se află pe teritoriul administrativ al comunei noastre, respectiv Mănăstirea Saon și Mănăstirea Cocoș. Eu am copilărit la mănăstirile astea. Un unchi al meu era factor poștal și ducea corespondența la mănăstire, la fermele fostului IAS, și-l însoțeam de multe ori în vacanțe, ziua”, spune Florin Pascale, primarul din Niculițel.
De la Iisus și primii săi apostoli credința religioasă i-a transformat pe oameni în bine. Niculițel e așezat în locul care spune povestea creștinismului chinuit de prigoane și alte încercări ale vremii. Și o spune pentru toată lumea. În fiecare an, pe 4 iunie, Biserica Ortodoxă Română îi celebrează pe Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel. Moaştele lor au fost descoperite în 1971 după o ploaie torențială ce-a curăţat nord-vestul comunei tulcene Niculiţel de pe dealul Piatra Roşie.
Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel sunt doar patru dintre martirii care au răspândit vestea cea bună tuturor locuitorilor din nordul Dobrogei. Le știm numele pentru că cineva le-a săpat în piatra cavoului unde au fost îngropați. Înaintea lor însă, alții și-au dat viața pentru credință și-au fost înmormântați, tot la Niculițel.
“Niculițel e special pentru că aici se află o criptă unică în Europa, singură criptă păstrată mai bine de 1700 de ani nerestaurată, în formă în care a fost ea construită la începutul secolului 4. În interiorul acestei cripte care se găsește aici au fost descoperite rămășițele a 6 martiri creștini, care se împart în două grupuri: un grup de doi martiri de la începutul secolului 3 ale căror rămășițe au fost găsite în partea de jos a criptei, (în două încăperi separate unde o inscripție menționează calitatea lor de martiri creștini) și un al doilea grup de patru martiri, găsit în partea de sus a criptei, într-o încăpere mai mare”, explică Cornelia Odagiu, curator al complexului muzeal de la Niculițel.
Mormântul paleo-creștin de la Niculițel seamănă cu un templu greco-roman. Deși nu e arătoasă, micuța camera e foarte valoroasă pentru că e o încăpere construită la cerința preoților locali – un mic mausoleu pentru cei dintâi eroi creștini. Surprizele nu se opresc aici.
Deasupra micului mormânt, creștinii timpurii au construit o biserică ale cărei ziduri se întind adânc până sub vatra satului. Arheologii au săpat cât s-a putut și toate vestigiile descoperite au fost acoperite în prezent cu un dom uriaș, menit să le conserve și să le protejeze de degradarea naturală (ploi, vânt, îngheț). Din nou, Cornelia Odagiu:
“Bazilica de la noi este una din cele peste 40 descoperite și cercetate în toată Dobrogea. Este mare, dar nu cea mai mare. Erau construite pe măsură numărului credincioșilor. Zidurile acestei biserici continuă în afară clădirii de protecție, merg până sub casele și gospodăriile de alături, nu se știe până unde pentru că nu s-a putut intra și nu s-au putut face săpături arheologice, însă zidul arată clar că merge mai departe”, explică curatorul complexului muzeal.
Sună ca într-un film cu Indiana Jones, și chiar așa și e. Când intri în domul de protecție, te cuprinde un sentiment de călător în timp, pășind pe podurile de sticlă ridicate deasupra zidurilor milenare, pentru ca fiecare vizitator să vadă cât mai bine vestigiile sacre. Iar explicațiile ghidului curg ca o poveste, la care ești martor tăcut.
Pentru Zotic, Atal, Camasie şi Filip suferința era drumul către mântuire și ei au încercat să le transmită și altora această convingere. La doi ani de la descoperirea lor, Biserica Ortodoxă Română a decis ca sfintele moaşte să fie depuse în patru racle la Mănăstirea Cocoş, din apropiere. E primul punct din triunghiul creștin de la Niculițel.
Mănăstirea Cocoş e ridicată la 6 kilometri de comuna Niculiţel. Legenda spune că pe dealul unde este construită s-a auzit într-o noapte cântecul unui cocoş sălbatic şi o bătaie de toacă. Călugării ne amintesc că acest cântec se mai aude uneori şi astăzi, în mijlocul pădurilor de tei care înconjoară lăcășul sfânt de cult. Dar asta este doar legendă.
Istoria ne arată că Mănăstirea Cocoș a luat ființă în 1833 când trei preoți se întorceau în țară după ce petrecuseră 7 ani la Muntele Athos. Unul dintre ei era arhimandritul Visarion, un român din Țara Făgărașului care a fost atât de impresionat de fumuseţea și spiritualitatea locului, încât a cumpărat terenul de la o proprietate musulmană.
Legenda se împletește iarăși cu istoria: într-o noapte a visat un cocoș care i-a poruncit să construiască o biserică, iar Visarion a fost convins că este o vestire dumnezeiască (cocoşul i s-a arătat şi Apostolului Petru în vis) și n-a mai stat pe gânduri.
“Marea comoară a acestei mănăstiri o reprezintă raclele celor patru sfinți mucenici, Zotikos, Atalos, Kamasie și Filipos martirizați în anul 303 în timpul persecuțiilor romane. Este cea mai mare comoară a zonei și a mănăstirii în mod special. În afară de aceasta, Mănăstirea Cocoș e deosebită prin amplasamentul ei în pădurile de tei și prin strădania înaintașilor noștri care s-au chinuit în timpul ocupației otomane să zidească aici un lăcaș de închinăciune, cu toate că administrația de atunci era total otomană.
Mănăstirea noastră ar fi trebuit să se numească Sfânta Treime, pentru că acesta este hramul bisericii mari, dar pentru că autoritățile de atunci scriau doar denumiri laice, mănăstirile din Dobrogea au luat denumirea de la locul unde au fost întemeiate” spune arhimandritul Visarion Scutaru, starețul mănăstirii Cocoș.
Mănăstirea este acum într-un program de reamenajare și de reconstrucție. Clădirile dintre zidurile ei au deja 100 de ani vechime. Respiră prin toți porii, istorie. Creștinismul românesc își revendică un același miez comun, și acesta este Dobrogea, fiindcă originile Bisericii noastre se află aici în micile și marile bisericuțe tulcene.
Creștinismul a prosperat îndelung la Niculițel, de-a lungul secolelor, purtat în suflete de oameni simpli, curați și muncitori. Vă amintiți pilda? “Mai greu intră un bogat în Împărăția cerului decât o cămilă prin urechile acului”. Creștinii din Niculițel chiar au ascultat învățătura lui Isus și au arătat creștinătății modelul lor de viață spirituală.
E foarte specific Dobrogei: numim acest model “creștinism monastic”, un mod de viață ce presupune retragerea din lume și austeritate. Iar mănăstirile au cultivat asta, cu grijă. Și la Cocoș, și la Celic Dere, și la Saon.
Mănăstirea Saon a luat ființă în 1846 prin venirea unor călugări de la schitul Celic Dere. Întâi au ridicat un paraclis cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică și câteva chilii. După 35 de ani au ridicat a doua biserică din lemn, cu hramul Înălțarea Domnului.
Iar cea de-a treia și cea mai recentă a fost începută în 1912. Comuniștii au închis-o în ’59 iar personalul monahal a fost silit să plece. Acum viețuiesc 30 de măicuțe și 2 preoți slujitori, iar principalele activități ale mănăstirii sunt confecționarea de veștminte preoțești și broderie, pictură de biserici, apicultură și viticultură.
“Ne aflăm în biserica veche a mănăstirii Saon, care este și biserica muzeu a mănăstirii deoarce aici se află icoanele de la jumătatea secolului 19. Icoanele au fost recondiționate, biserica a fost restaurată și consolidată și a fost resfințită în anul 2013. Stilul arhitectural și stilul picturii reflectă influența lipovenească deoarece călugării veniți aici erau lipoveni, dar există și un sincretism al minorităților din această zonă, care a influențat.
Biserica este funcțională, serbăm hramul Înălțarea Domnului aici și săvârșim Sfânta Liturghie de la Înviere până la hram. În rest, slujbele le facem în paraclisul de iarnă al mănăstirii iar în timpul verii în biserica cea mare” explică maica Gabriela, ghid al mănăstirii Saon.
Biserica cea veche, de care spune maica Gabriela, îți dă fiori. Pășind în ea, te vezi înconjurat de simbolurile a două mii de ani de tradiție ortodoxă. Picturi murale sau picturi pe lemn, adevărate comori artistice și spirituale – icoanele devenite trăsătură definitorie a Bisericii Ortodoxe.
Te uiți la ele plin de pioșenie și realizezi că nu e vorba doar de artă – e o întâlnire între trei persoane: pictor, credincios și Dumnezeu. Icoanele îi invită pe enoriași să stea nu în fața unei picturi, ci a unei persoane reale. Fiecare îl cheamă pe credincios să urce câte o treaptă spre ceruri.
“În această biserica există pictura veche, realizată de părintele Sofian Boghiu, marele duhovnic al mănăstirii Antim din București. S-a păstrat partea superioară a bisericii, iar partea inferioară a fost pictată ulterior în anul 20017 când a fost resfințită. Partea de jos a fost deteriorată în timpul cutremurului din 1990 precum și a celui din 1986”, explică ghidul mănăstirii, maica Gabriela.
Pe când în alte părți creștinismul era puternic și bogat, la Niculițel mulți preferau să ocolească ispitele lumești. Călugării s-au adunat în comunități unde îl puteau urma pe Dumnezeu întru puritate și simplitate. Trec mulți oameni pe la mănăstirile de aici, ceea ce e interesant fiindcă stereotipul comun despre pustnic îl situează departe de lume, pe când aici pare să fie în chiar mijlocul ei. Este o legătura verticală între pământ și Dumnezeu. Cumva, ca un far care ghidează.
“Nu doar localnicii din Niculițel merg la evenimente importante religioase, dar vin și din alte localități. De pildă la Mănăstirea Cocoș, în Duminica Mare este prezent un număr foarte mare de credincioși. La fel și la Mănăstirea Saon – sunt hramurile bisericilor și oamenii sunt aproape de comunitatea monahilor. Călugării interacționează cu satul, cu oamenii.
Deși ca așezare sunt izolate (Cocoș se află la 7 kilometri de vatra satului, iar Saon la 15 kilometri) totuși călugării și maicile nu sunt rupți de viața cotidiană. Așa cum societatea s-a schimbat, circulația forței de muncă este diferită față de anii din urmă, folosesc forță de muncă pentru multe activități curente din mănăstiri, din localitate. Munci agricole și gospodărești. De pildă, au plantații de vie, au livezi, au stupine și au nevoie de localnici ca să facă întreținerea culturilor”, spune Florin Pascale, primarul din Niculițel.
Până acum mănăstirile din Triunghiul Creștinismului nu au fost pe trasee turistice, dar în prezent sunt incluse din ce în ce mai mult. Sunt locuri sacre pentru liniște și rugăciune, unde călugării duc un trai intens și auster, caracteristic ortodoxiei. E ușor să ni-i imaginăm izolați, însă astăzi lucrurile se schimbă. Au plecat dintre oameni, iar curățenia lor i-a atras pe oameni.
La Cocoș curtea era plină de turiști: două autocare parcaseră în față, și mai multe limbi străine se auzeau în ecoul marii biserici. Liturghia de aici are o mare bogăție simbolică, iar pâinea și vinul se întrepătrund pe lingură, simbolizând natura invizibilă a lui Hristos care e atât om cât și Dumnezeu.
Este Niculițel deosebit pentru creștinismul românesc ? Primarul Florin Pascale este convins că da, când povestește legenda nașterii localității. Care se leagă – cum altfel? – tot de o biserica: biserica Sfântului Atanasie.
“Se spune că un cioban pe nume Niculiță, care își păștea turma, a poposit într-un loc înalt și începuse să se joace cu cuțitul în pământ. A dat peste ceva metalic și săpând a descoperit o cruce. I-a chemat pe săteni, au continuat săpăturile și au dezgropat actuala biserica. Biserica Sf Atanasie este cea mai veche biserică funcțională din sud-estul României. Este atestată la sfârșitul secolului 13”, spune Florin Pascale.
Legenda spune că o ușă metalică bloca intrarea în biserică și nimeni nu a putut ca să o deschidă, în afară de rugăciunea către Sf. Atanasie. Oamenii sunt conservatori și păstrează cu pioșenie toate tradițiile. Fascinat de locuri și de oameni, un preot din localitate a început să-i caute în arhive pe înaintași.
Nicolae Catană, un slujitor al Domnului, și-a dedicat zece ani din viață să scrie istoria satului Niculițel, începând cu primii patru eroi ai săi Zotic, Atal, Camasie şi Filip, și continuând cu fiii satului care și-au dat viața în cele două conflagrații mondiale. Memoria lor e vie și este cinstită printr-un monument ridicat pe cel mai înalt deal care străjuiește localitatea.
“Am găsit în anumite documente civile, militare și bisericești faptul că acești eroi și din Primul Război Mondial și din Al Doilea Război Mondial, înainte de a pleca în teatrul de operațiuni militare, aveau obiceiul să se strângă aici în acest loc, să privească pentru utima dată frumusețea satului, după care plecau să dea tribut țării.
De aceea, imediat după încheierea Primului Război Mondial, o comisie de intelectuali din Niculițel au luat această hotărâre să ridice un monument pentru cei 45 de eroi. După cea de-a două conflagrație mondială și după 1989, comunitatea a mai adăugat și jertfa supremă a celorlalți eroi din Niculițel, jertfiți în campania din răsărit și din vest dintre 1941 și 1945. De aceea fundamentul și conștiința niculițenilor s-a clădit pe această jertfă a eroilor, de aici” explică părintele Catană.
Preotul Catană a studiat arhive militare, civile și religioase la care a adăugat arhive de familie, fototeci și scrisori. A apelat și la memoria bătrânilor din sat, ca să întocmească un text cursiv, istoric ce scoate din colbul vremurilor fapte, chipuri, idei și pagini de istorie locală.
“Este Niculițel deosebit pentru creștinismul românesc? Da. Mă gândesc în primul rând la vizita pe acest meleag, a Reginei Maria, a Regelui Ferdinand, a omului politic Spiru Haret, a scriitorului academician Mihail Sadoveanu și a altora care au poposit la Niculițel în frunte cu Nicolae Iorga, care au spus că acest sanctuar, acest loc pitoresc este cu adevărat o părticică din Raiul lui Dumnezeu” spune părintele Nicolae Catană.
Niculițel are un potențial turistic foarte mare, cu multe atracții care pe viitor vor influența modul de viață al localnicilor. Localnici care l-au făcut pe Nicolae Iorga să spună că Niculițel “topește tainic în pulberea timpului, o trecere smerită prin istorie”.
Be the first to comment