FOTO VIDEO Ospitalitate și solidaritate la Sulina, locul unde refugiații ucraineni găsesc siguranță, o casă și un viitor

Sulina a devenit, de mai bine de un an, a doua casă pentru foarte mulți ucraineni refugiați din calea războiului. Mame care poartă în suflet o durere surdă se străduiesc zi de zi să își păstreze chipul senin pentru a-și alina copiii, care suferă după tații rămași să apere ce-a mai rămas din orașele și satele de pe malul stâng al Dunării. Cu toții își pun speranța în Dumnezeu, dezamăgiți de oamenii care au lăsat cruzimea și brutalitatea să decidă soarta milioanelor de nevinovați.

Comunitatea din Sulina i-a primit, de la început, pe ucraineni cu toată căldura. Oamenii de aici și-au deschis ușile caselor pentru a-i găzdui pe refugiați și i-au ajutat să își găsească locuri de muncă, au făcut tot posibilul pentru a-i integra și pentru a-i ajuta să ducă o viață normală, cu liniște și speranță. Proprietarii pensiunii „Perla” se numără printre angajatorii care au cooptat în echipa lor ucraineni. Îi descriu ca fiind harnici, serioși, iar un avantaj în plus vine din mentalitatea nouă sau cel puțin diferită pe care aceștia o imprimă în activitățile pe care le desfășoară.

De când a ajuns în România, în vara acestui an, Angela Lischievici a devenit artizana celor mai căutate deserturi de la Pensiunea „Perla” din Sulina. Deși nu este bucătar sau patiser de meserie, pasiunea ei pentru preparatele dulci îi asigură acum traiul zilnic departe de casă. S-a născut și a trăit toată viața în orașul Ismail, din Ucraina. Străbunicii săi erau români, iar din zestrea care s-a transmis din generație în generație face parte și tezaurul limbii române.

„Prietenele mele au fost aici, prin bucătarul Costi au ajuns ele și am venit și eu. Le-am întrebat dacă nu cumva se găsește ceva de lucru și au spus că este nevoie la bucătărie, iar eu am venit cu băiatul meu, Roman. Mâncarea se deosebește. Aici oamenii preferă mai mult peștele, la noi se preferă mai mult carnea; și peștele, dar mai mult carnea. Din ce am observat, aici se cere mai mult tortul Napoleon, îl avem și în bucătăria noastră, e bun, e gustos, mai facem tort din ciocolată, prăjitură cu brânză dulce, care iar este foarte gustoasă. Mai fac tort cu mere, prăjitură cu mere, plăcintă cu mere. Eu nu sunt cofetar/patiser de meserie, eu am învățat singură, ca pentru mine, iar celor de aici le-a plăcut”, mărturisește Angela Lischievici.

Femeia se declară mulțumită de condițiile de trai din țara adoptivă, însă resimte cu putere dorul de casă, acolo soțul a rămas, nefiindu-i permis să iasă de pe teritoriul flagelat de război. Ucraineanca spune că va rămâne în Sulina cât va fi nevoie, până când liniștea și pacea vor domni din nou peste țara ei natală. De sub hainele de bucătar lasă să se vadă că poartă la gât o cruce ortodoxă din lemn. Angela, ca mii de alți refugiați ucraineni care au găsit un strop de alinare în România, speră încă într-o minune care să îi salveze țara de cotropitori. O bucurie pe care o are este că a putut să-l ia cu ea la Sulina și pe băiatul ei adolescent.

Roman Lischievici are 16 ani, s-a născut pe malul stâng al Dunării, tot la Ismail. A învățat puțin din limba română de la părinții săi, suficient cât să enunțe adevărul dureros din inima lui de copil cu viitorul spulberat:

„Nu am vrut să văd cum țara mea este distrusă de război. Așa cum este în România (n.red. pace), așa vreau să mă gândesc și la țara mea, la Ucraina”, spune Roman.

Încă nefamiliarizat suficient cu limba română, Roman a renunțat, temporar, la școală și muncește la pensiune împreună cu mama sa pentru a se putea întreține. El este barman, novice în meserie, dar îi place ce face, mai ales că activitatea de zi cu zi îl distrage de la grija pe care le-o poartă încă celor rămași la Ismail. Acolo se află și tatăl lui, pe care nu știe când îl va revedea. Vorbesc la telefon, iar tatăl îl liniștește mereu spunându-i că acasă totul e bine. Adolescentul este încă timorat de situația din țara lui, dar ospitalitatea oamenilor din Sulina îi oferă alinare. România este acum țara lui adoptivă. Îi vine greu să articuleze o părere legată de ororile lipsite de rațiune care îi macină țara, însă știe sigur că vrea să rămână în România până când războiul va înceta. Visează să călătorească în Europa și în Asia, dar de întors, s-ar întoarce tot acasă, în Ucraina.

Corina Davidov este marketing manager la Pensiunea „Perla” din Sulina. Provine dintr-o familie de etnici ruși și se numără printre cei care empatizează cel mai tare cu refugiații ucraineni, mai ales că, vorbind fluent limba rusă, îi este mai lesne să se apropie de ei și să asculte dorul. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i ajuta pe acești oameni, să își găsească un loc de muncă și să se integreze în echipă.

„Întâi au fost timizi, veneau dintr-o zonă de război, dar acum s-au adaptat destul de bine. Sigur că le este dor de casă, dar totul este bine. La noi în bucătărie cred că se vorbește în vreo patru limbi: română, ucraineană, rusă, engleză. Copiii sunt harnici, unii sunt studenți, la Galați, avem și din Chișinău; avem un mic turn al lui Babel în bucătărie. Ospătarii sunt printre oameni, nu numai la bucătărie. Au învățat destul de bine limba. Fiind la graniță, cred că aveau totuși și pe acolo prieteni etnici români, iar unii dintre ei știau limba și acum servesc la mese, se înțeleg foarte bine cu turiștii”, afirmă Corina Davidov pentru TLnews.ro.

Faptul că o parte din sulineni vorbesc deja limba rusă a fost un factor major care a facilitat integrarea ucrainenilor refugiați aici din calea războiului. Însă, mărturisește Corina Davidov, barierele lingvistice și culturale sunt sparte întotdeauna de empatia și solidaritatea oamenilor. La Pensiunea „Perla” din Sulina lucrează deopotrivă etnici ruși și ucraineni, care se înțeleg nemaipomenit, dovadă că rădăcina conflictului sângeros de dincolo de Dunăre și Nistru n-are nimic de-a face cu cetățenii obișnuiți ai niciunuia dintre cele două state.

„De exemplu, avem un bucătar foarte bun, care nu vorbește încă limba română, vorbește engleza și rusa. Proprietarul pensiunii vorbește engleza, la fel și ceilalți colegi, eu vorbesc rusa, pe care am învățat-o de la părinții mei și intervenim atunci când este nevoie și ușor, ușor învață el românește ca să se poată descurca cu toți colegii din pensiune, nu doar cu noi, care ne-am născut cu limba rusă acasă. Dar indiferent că ei sunt ucraineni, de exemplu, avem o doamnă ospătar care este etnic rus, vorbește și ea rusă, aceste războiaie și conflicte sunt dincolo. La Sulina și la noi, aici, la Perla Sulina, totul este în bună pace: ruși, ucraineni, români, moldoveni din Chișinău”, mai completează Corina Davidov.

Pensiunea la care lucrează este deschisă aproape tot anul, fapt care vine și în sprijinul refugiaților aflați în căutarea unui loc de muncă temporar sau chiar permanent, dată fiind situația incertă din țara lor.

„Unii sunt sezonieri, unii vin și stau tot anul la noi, pentru că «Perla» Sulina se închide doar o lună, pentru renovare, pentru reparații și ei chiar stau în Sulina, iar alții s-au înscris și la facultate, la Galați și vin și muncesc doar în timpul verii. Nu îmi dau seama ce vor face un pic mai încolo, dar acum sunt foarte harnici și dornici să muncească, își primesc banii, muncesc pentru asta, este foarte OK, s-au integrat foarte, foarte bine, aici, la Sulina”, mai spune Corina Davidov.

Sulina a fost, aproape din totdeauna, un oraș al contrastelor date de mozaicul etnic ce s-a coagulat aici, dând naștere unei tradiții de invidiat în materie de ospitalitate și solidaritate. De-a lungul vremurilor, la Sulina oamenii și-au clădit existența pe valori precum modestia, demnitatea și respectul pentru aproape. Astăzi, la nici 100 de kilometri de scena masacrului din Ucraina, sulinenii predau lecția omeniei, o lecție atât de necesară într-o lume tulburată de o evoluție prea rapidă, în care setea de putere întunecă judecăți și aruncă în abisul incertitudinii viitorul unor generații.