Tulcea nu înseamnă numai Delta Dunării, pescuit și excursiile în Munții Măcin. Înseamnă tradiții străvechi și comunități de oameni cu rădăcini ce se pierd în negura vechiului imperiu țarist, deosebite și unice totodată pentru țara noastră. Acestea pot fi văzute în special în preajma sărbătorilor de iarnă, când se sărbătorește Crăciunul, Anul Nou și Sfântul Vasile cel Mare, pe rit vechi, cu o diferență de 13 zile față de calendarul Creștin – Ortodox.
Auzim mereu de ucrainienii și lipovenii din Delta Dunării, urmași ai pescarilor ruși, oameni care și-au păstrat limba, tradiția și obiceiurile pentru care înaintașii lor și-au părăsit căminele din zona Nistrului și Donului. La început, comunitatea lor era una strânsă și foarte închegată. Odată cu trecerea anilor, după conviețuirea cu românii și alte nații din Dobrogea, dar și abandonarea meseriei de pescari, situația s-a schimbat. Pe scurt, schimbările din societate i-a afectat. Oamenii s-au schimbat și ei, s-au transformat și au început să se adapteze la prezent. Nu mai au timp de toate tradițiile și obiceiurile. Le țin pe cele mai mari și mai importante. Bătrânii în schimb, sunt cei care păstrează vie amintirea zonelor de unde au plecat strămoșii lor.
Pentru ei merită să faci un drum, o excursie, chiar o vacanță într-una din pensiunile din zona Sarichioi, pe malul lacului Razim, deschise tot timpul anului, acolo unde există cea mai mare comunitate de lipoveni din România. Poți descoperi mâncărurile lor tradiționale, obiceiurile, le poți admira casele frumos decorate și ținutele tradiționale.
La lipoveni, și Crăciunul și Revelionul au un caracter religios. Tinerii mai multor generații au fost cei care au adus și petrecerile cu muzică și voie bună, după obiceiul creștin ortodox. Pentru bătrâni însă, este vorba doar de religie.
Slujbele de la biserică se ţin şi în prezent în limba slavonă și se foloseşte calendarul iulian, care este decalat cu 13 zile după calendarul gregorian, cel folosit de majoritatea planetei.
La biserică, toate femeile poartă iubca, o fustă largă, până la glezne, iar pe cap, obligatoriu batic. Bărbații mai păstrează din vechiul port rubaska, o cămaşă fără guler purtată peste pantalon şi legată la mijloc cu un brâu de lână colorată cu ciucuri la capete, numit pois. De asemenea obișnuiesc să îmbrace haine negre și lungi de ai impresia că toți sunt preoți, dar de fapt, aceasta simbolizează egalitatea în fața lui Dumnezeu.
De Crăciun, lipovenii nu au decât un singur colind pe care-l cântă în faţa icoanelor. Această sărbătoare se petrece doar în familie și sunt interzise vizitele, chiar și la rudele cele mai apropiate.
Trecerea în Noul An este de asemena o sărbătoare importantă, mai ales prin prisma faptului că pe 1 ianuarie pe rit vechi, este sărbătorit Sfântul Vasile cel Mare, un sfânt important pentru rușii lipoveni. De altfel, biserica mare din Sarichoi are hramul acestui sfânt.
Pentru cei care au rezistență și vor să vadă o slujbă religioasă deosebită, aceasta este una dintre cele ce nu trebuiesc ratate. Anul acesta, pentru că iarna a fost mai blândă, s-a putut ține slujba din prima zi a noului an iulian aici, în biserica mare. A fost mai ușor de încălzit clădirea mare, cu turle aurite și pictată total diferit față de o biserică creștin – ortodoxă.
La această sărbătoare, credincioșii din Sarichioi au avut și un oaspete important, pe Patriarhul Aleksandr al Moscovei și Întregii Rusii.
Slujba pentru Noul An începe după amiaza și durează aproximativ 12 ore, până în zorii zilei de Sfântul Vasile, cu tot felul de obiceiuri ce țin de biserică. Atunci, preoții se odihnesc 2-3 ore, apoi ritualul religios este reluat până spre prânz și abia după aceea oamenii se așează la masă.
Participă, pe lângă fețele bisericești, bătrânii și mai marii comunei, restul fiind deja la muncă, potrivit convențiilor sociale. Unii mai curajoși chiar s-au încumetat să ia parte și la o petrecere „tinerească“ de Revelion, care nu întotdeauna este văzută cu ochi buni de către bătrâni.
Din ajunul noului an, femeile se apucă să pregătească bucatele pentru a doua zi: romele de blinî (clătite cu urdă sau brânză), vareniki (colțunași cu brânză) ori de kașnik (budincă de tăiței), pește la grătar și pâine coaptă în cuptoare vechi de lut.
Strămoșii lipovenilor au părăsit Rusia la sfârșitul anilor 1600, când, după reforma din biserica rusă, de dinainte și din perioada țarului Petru cel Mare, au fost introduse măsuri drastice de europenizare. Pe lângă înnoire, oamenii s-au trezit și cu taxe mărite și o vestimentație specifică.
Din aceste cauze, starovenii, credincioși de rit vechi, pescari din zona râurilor Don și Nipru, au plecat în lume. O parte dintre ei au ajuns pe malurile Dunării, în Dobrogea, unde și-au reluat meseria lor de origine, cea de pescuit.
Li s-a spus lipoveni, potrivit unor izvoare istorice, după unul dintre liderii lor, Filip Pustoviat – filipoveni. Și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, dar s-au divizat pe criterii religioase și etnice.
Un rol hotărâtor în păstrarea identităţii proprii a ruşilor lipoveni l-a avut biserica. Slujbele religioase se ţin şi astăzi în limba slavonă, scrierea se face cu caractere slavone, se foloseşte calendarul iulian (13 zile după calendarul gregorian).
Be the first to comment